Puterea Cuvântului

Source: Pinterest via Pixels

La început, ne este dată o sapă. O unealtă pentru a ne croi drum cu ea, pentru a învăța sa o mânuim, sa o ascuțim si șlefuim. Si nu toți învățam. Si nu toți o primim. Datoria noastră este totuși aceea de a sapa, cu sau fără ea.

Oameni suntem. Nu toți ne vom folosi darul pentru bine, nu toți ne vom săpa drumul, ci mulți vom săpa morminte. Cuvântul! E singura mână de ajutor pe care o primim, singura șansă. E tot ce ni se da când suntem aruncați in pustiu. Doar ele ne ridica, ne schimba condiția in ambele sensuri.

Tot ce ni se întâmplă ne aparține. Avem putere asupra vieții noastre de cele mai multe ori. Nu ne dam seama, dam vina pe soarta, pe destin, dar noi ne suntem singurii făcători de bine, stăpâni, călăi. Teama noastră vine din neștire si, ironia vieții zâmbind nonșalant, cu cat mai multe știm cu atât ne e mai frica.

Ti-e frica? Iți este într-adevăr teama? Iți este. E firesc sa îți fie. Ce fel de om? Teama mea, cea mai adâncă-mi teamă, sunt eu însămi. Nu am de ce mă teme, de ce m-as putea teme? Dar, daca as rămâne singură, singură cu mintea mea, cu gândurile mele, cu tot haosul pe care îl simt asupra mea. Dacă, printr-un farmec, as rămâne doar cu ea. Ea, adică tot eu. Sau nu sunt tot eu? Ce legătură mai au cuvintele cu asta?

Si cuvântul. Mai ales cuvântul. Ne trage după el, ne împinge in locul nostru, ne trezește la realitate sau ne îndeamnă să o confundăm cu fantasticul. Ne adâncește în cele mai profunde vise, vise care nici nu au nevoie de întuneric. Sau visuri?

Cuvântul e o oglindă. Una distorsionata câteodată, alteori șlefuită și lucioasă, adusă pana la stadiul in care pare mai mult decât ceea ce este... Alteori devine sticlă. Poți vedea orice prin ea. Parcă nici nu ar exista. E firesc. Așa suntem noi. Așa trebuie sa fie. Dar cele mai mari lucruri, cu adevărat mari, au fost făcute de oameni care nu și-au prelucrat gândul înainte sa îi dea suflu de viață cuvintele. Oameni mici care grăiesc mare. Ii mai aude cineva?

Am suporta ca vorbele noastre sa fie biciuite, așa cum merită, de cuvintele celor ce vin? Ce-ar fi daca descendenții noștri , cei cărora le datorăm acest pământ, sa ne judece așa cum merităm? Ne dorim sa îi învățăm să sape, cum spuneam, atât de bine încât sa ne întreacă, sa ne ia locul? Curaj... Ne lipsește. De unde îl luam? Unde se vinde încrederea?

Cuvântul.