Oaze în deșert

« Créons des oasis dans les déserts de nos civilisations ! »

„Creați oaze in deșerturile civilizației noastre”

- Serge Desjardins, meloman francez retras 1950

Image credit: aga . via Pinterest

Dacă metafora pentru civilizația noastră este deșertul, atunci omul poate fi văzut ca fir de nisip. Acum, cum își poate depăși condiția ceva atât de mic? Nisipul se mișcă, se înfierbântă și din această agitație rezultă ceva mai mult, sticla. O materie primă, o bază doar, dar mai mult decât era. Un început.

Așa și omul; din lupta sa continuă de

afirmare, din supraîncălzirea firii, iese ceva mai mult. O materie de bază într-adevăr, un început de drum, dar mai mult decât era.

Și atunci, dacă suntem fire de nisip, ce ne diferă unii de alții?

Calea aceasta grea, dar totuși cea mai ușoară, este încercarea de a evolua după niște standarde, dar sub un plafon și trăi... bine. Sfârșitul poveștii.

Totuși nu toți aleg această cale. Puțini îi numeri pe degete, vor ceva diferit de la viață. Vor mai mult decât să ,,trăiască bine”. Vor, poate și să moară bine. Și atunci, renunță la și sticlă și se îngroapă și se ascund și lucrează în tăcere. Doar ei știu ce anume; nimeni nu poate înțelege. Până într-o zi când sunt descoperiți după lupte singuratice și strigăte surde, dar cu ecou de oameni inferiori lor, dar cu viziune. Un altfel de ciob sub in lumina soarelui.

Vor mai mult cu orice preț, chiar dacă de cele mai multe ori e chiar autodistrugerea. Și din aceste acumulări de dorință și disperare se naște oaza. Un izvor ascuns sub o mare de nisip cu aceeași identitate, care iese la suprafață și creează o indispensabilă supapă.

Cu toate că avem nevoie de acel aer in plămânii civilizației noastre sufocate, sunt prea mulți care, încercând să-l obțină se sufocă cu puterea lui.

Probabil acesta e firul lucrurilor. Probabil așa e dat să se sfârșească. În goană nebună, obișnuiți cu atâta nisip, ajungem să ne înecăm cu un strop de apă, pe care apoi să nu ni-l mai dorim. Să preferăm o existență sub praf, speriați de suprafață. Suntem în deșert, suntem muți și ne place așa. Suntem orbi și ne convine. Și totuși..., vrem să strigăm.

Dar suntem surzi...

Ce fel de ființă se sperie de salvare? Ce specie își caută sfârșitul? Ce animal muribund fuge de oază?

Noi toți.