Ecuația Dirac

Descopăr, iată, temerar în propria viață, căci în rândul oamenilor răsar doar ca orice alt chip, că durerea atât de meticulos schițată de artiști, din ere multe, nu a fost nicicând o metaforă. Ci pură suferință carnală. Căci durerea sufletească se împrăștie si otrăvește tot corpul și, deși nu cred, în tot cazul, că sufletul este materie sau că aparține corpului, iată-mă asistând la o invazie în propiu-mi templu pământesc. Iată-mă, simțind lamă de cuțit și vârf de lance în vreme de pace, căci întru firea mea se produce o schismă, iar eu găzduiesc, tăcut, un război pe care mă mint ca îl câștig...

Source: Pinterest via Canada's Magic Shop

Privesc înlăuntrul meu și constat că eu însămi nu îmi mai aparțin, căci el mi-a furat, zi de zi, cu vorbe mieroase, fără ca măcar să-și simtă crima, celulă de celulă metafizică. Părul meu este ,,părul tău mătăsos", ochii mei sunt ,,ochii tăi adânci", buzele mele sunt buzele pe care el obișnuia să le sărute, dar nu le mai posed eu; toate au căpătat vieți și nume noi. Aceste măguliri veninoase au lăsat urme de gheare în fiecare împletitură de dragoste oarbă pe care o simțeam crescând în mine. Și iată cum din altarul pe care ard, jertfindu-mi iubirea, ies flăcări creatoare, care făuresc, lacom și crud, apogeul scrierilor mele... Și să mă ierți, dragă cititor, dacă simți că-ți pierzi calea printre rândurile mele, căci am folosit, din nou, ciorna pe post de sicriu nostalgic.

Dar cum ai putea să-mi spui că ai să pleci? Că vei crește, de acum, vrej fără țăruș? Tu nu știi, oare, că ce a fost odată contopit, este-n veci, chiar și departe, tot o apă și-un pământ? Că două spice împletite dacă le desparți, rămân pururea îndoite, fie că se frâng sau nu? Așa cum încerc astăzi, să mi te tai, bucăți, din mine, și tu duci în sine aceeași plumbi...

Am încercat în zadar să pretind că pot ignora, păstrându-mi penibila eleganță pe care alesesem să mi-o vând mie însămi, micile particule din ceea ce am fost odată împreună, omniprezente. Dar cum aș putea oare să scap de lumea întreagă, căci pare-se că nu pot găsi nici un strop de apă limpede într-un ocean contaminat...

Am fost doi, apoi doar unul și încerci să-mi spui, cu ochi limpezi, cu voce aspră, ca de gheață, că după veacuri înghesuite în câteva minute, am mai putea fi iarăși doi, că ești intangibil, iar în pofida atingerii mele, ai rămas intact. Oh, lașule, naivule...

Teoria Dirac: „Dacă două sisteme interacționează pentru o anumită perioadă de timp și apoi sunt separate, ele nu mai pot fi descrise ca două sisteme distincte, ci devin unul și același sistem.”

Iată de ce mi-ar fi mai ușor să pretind că ești mort, decât să cred că alegi o minciună peste o iubire de o puritate înfricoșătoare.

Pentru tine este, știi, fiecare suflu rece care-mi părăsește limba. Bucuroasă îmi ard în cinstea ta tot harul. Are vântul, oare, a-ți cânta și oful meu, a purta pe aripi vechi vorbele acestea către tine, scumpul meu?

Ai s-auzi, dragostea mea, că două maluri, cât de vaste, cât de sterpe sau stâncoase, tot le bate aceeași mare, le adapă aceeași apă, le brăzdează aceeași briză?