Misterul de pe Calea Victoriei

-Ce răceală umedă! Vine toamna cu siguranță, remarc eu, închizând o fereastră suflată de vânt.

-A venit deja, mon cher. Uită-te în calendar.

-Ei, știu, milady. Doar că nu m-aș fi gândit să vină chiar așa, din prima zi a lui septembrie...

-Nu este minunat când până și forțele naturii sunt punctuale, mon cher? comentă ea teatral, verificând un ceas argintat de buzunar cu fotografie.

Trag una dintre draperiile noi de stofă albastră-gri, dar nicio schimbare nu se produce în luminozitatea încăperii. Norii grei blocau oricum orice rază întârziată de vară.

-Ai mai citit ceva interesant în ziarul acela al tău, cel englezesc? întrebă compania mea, cu un glas clar, sticlos, aranjându-și tacticos un pince-nez auriu, de care refuza să creadă că are nevoie în majoritatea timpului. Citea scrisori administrative.

-Tragediile uzuale, milady... O șaretă răsturnată pe bulevardul Doamna Elisabeta, o tânără ducesă masterandă în arta leșinului, un bal fastuos, în fine... Ce-i și cu presa! Caută emfaticul, milady, bombasticul. Grotesc!

-Într-adevăr, mohorâtă vreme! spuse Lady Hilliard, cu subînțeles. Le Petit Paris est terriblement tranquille!

Rafinata mea companie era încă puțin cunoscută în zilele acelea. Faima sa avea să se răspândească pe străzile Bucureștiului mai ceva ca un eau du toilette ieftin, agățat de gâtul unei dame deocheate. O parte din această faimă avea să și-o câștige și datorită originilor sale misterioase, căci despre această Lady nu se cunoștea mai nimic, în afara numelui cu aer englezesc, în contrast cu accentul franțuzesc, dobândit, se zvonea, din perioada studiilor la Paris. Dacă ai fi dat ascultare gurii lumii, deși, poate, chiar dădeam, femeia de lângă mine ar fi fost un adevărat cufăr de secrete și zvonuri, provenită dintr-o familie bogată cu origini nedeslușite, presupus retrasă în zilele noastre într-un conac rece, lângă Vladivostoc. Eu, o cunoscusem la Londra. O întâmplare a destinului mă purtase în preajma sa, pe când îmi căutam gazdă în Micul Paris, pentru facultate, iar dânsa vizita orașul, cu scop necunoscut.

-Am auzit că ai să începi curând studiile, mon cher.

-Abia în noiembrie, milady, o anunț încă uitându-mă pe fereastră.

-Atunci voi avea plăcerea companiei tale ceva mai lungă vreme, n’est pas?

-Certainly, o asigur englezește, bucuros să ghicesc în întrebarea aceasta un strop de păsare.

Pe strada cenușie pe care o întrezăresc prin sticlă se perindă siluete grăbite de răceala bruscă de toamnă. Paltoane maro, roșii, portocalii, violet, verzi și cenușii pluteau parcă fără schelet deasupra băltoacelor translucide. Culorile se prelingeau leneșe, diluate de ploaie. Orașul se zugrăvea în uleiuri palide în fața ochilor mei, parcă pentru prima oară. Pe doamna mea (doar prin aparență, căci deși avea aerul unei mari dame, milady nu avea mai mult de treizeci de ani), o încânta o asemenea vreme, deși comentariile ei voiau a sugera altceva. Această pasiune pentru atmosfera gri, alături de fluența damei în limba franceză, mă făceau adesea să mă întreb cum de poate o străină îndrăgi norii și ploaia britanice. Asta, bineînțeles, dacă nu cumva...

-Milady? Oare aud pași pe scară?

-Mais, pourquoi pas? Du-te să vezi, mon cher, gesticulă leneș spre ușa din lemn de cireș de la intrare.

Peste câteva momente, intram în camera de zi însoțit de ceea ce se recomandase Madame Popesco, o femeie suplă, palidă, lipsită parcă de suflul vieții. Părul său grizonat este ascuns de un voal negru translucid, care îi cade până pe umeri, iar chipul era constrâns într-o grimasă, undeva între lacrimi de isterie și un râs amar, nervos. Rochia sa neagră-maronie pare a capta praful din încăpere cu fiecare mișcare, iar când deschide buzele, cuvintele rostite sunt de-a dreptul fantomatice.

-Bonjour, domnilor, ni se adresă, apoi spre Lady Hilliard: Am mare trebuință de dumneavoastră, mademoiselle, glasul îi tremura grozav, de o stânjeneală suferindă.

-Je vous écoute. Asseyez-vous, madame, gesticulă galant către un fotoliu tapițat, dar femeia refuză, întinzându-ne în schimb o primă pagină de ziar, cu titlul unei prese obscure. Titlul: SINUCIDERE PE CALEA VICTORIEI.

-Noaptea trecută, refulă brusc femeia, parcă sub amenințarea un revolver, fata mea a fost găsită moartă, cu un cuțit în inimă, în camera sa. Sunt distrusă, mademoiselle, și nu am încredere în poliție, dar acum pare prea târziu. Ce mă fac, mademoiselle, mi s-a prăpădit fata, mademoiselle! scăpă ultimele cuvinte printre lacrimi disperate.

-Și ce aș putea face eu, madame, dacă biata fată și-a luat zilele? răspunse scurt, dar fără vreo răceală în glas.

-Ajutați-mă, mademoiselle, găsiți-l pe nenorocitul care a omorât-o pe Madeline a mea! demîndă femeia răspicat.

-Ce vă face să credeți că eu aș putea găsi un criminal car, pare-se, este deja mort?

-Sunt disperată, mademoiselle! insistă, avantajată de cartea maternă. Și am motive să cred că moartea ei a fost oportună pentru cineva anume.

-Aceasta este o acuzație gravă, intervin eu, știind că nebunia unui om îndurerat este capabilă să creeze tot soiul de fantasme.

-Ginerele meu, mademoiselle. El trebuie găsit vinovat! continuă dama netulburată.

Calculată, gânditoare, Lady Hilliard ascultă femeia și, aprobând muțește, se ridică și declară:

-Am să vin, madame, apoi schimbând tonul, aproape șoptind: Odihnească-se-n pace, biata fată...

II

Doamna Popesco ne lăsă un bilet cu adresa reședinței sale, iar noi, la rândul nostru, îi promiseserăm că îi vom face o vizită în acea după-amiază. Apoi plecă.

Familia Popesco locuia pe Calea Victoriei, într-un conac rece, cu influențe arhitecturale pariziene, dar ușor baroce, suficient de aproape ca să profităm de cele câteva raze de soare ce anunțau apusul, pentru o promenadă. În ciuda calmului tomnatic, ziarul din acea seară deja vuia prin oraș, anunțând oribila întâmplare.

-Presa cotidiană mă scârbește de-a dreptul, milady..., comentez eu la vederea teancului de ziare legat de bicicleta unui vânzător ambulant.

-Ei, mon cher, dar asta este absurd! Tu ești probabil cel mai avid consumator de informație tipărită, n′est pas? preciză Hilliard, lovind piatra cubică la fiecare pas, cu umbrela sa violet, într-un sunet perfect armonizat cu tocul puțin înalt al pantofilor săi de piele roșcată.

-Bineînțeles! Îmi face plăcere să mă știu bine informat. Dar asta nu înseamnă că susțin această privare de intimitate. Oamenii trebuie lăsați să-și jelească mortul, milady.

-Bien sûr, mon cher, bien sûr… îmi răspunse, dar un zâmbet slab îi juca pe buze. Știi că îmi place să te văd zelos. Totuși, adaugă ea în timp ce mă aplecam să-i deschid portița de fier forjat din fața aleei conacului, te sfătuiesc să îți păstrezi empatia pentru anchetă. Prevăd că vor fi suficienți clienți pentru mânia ta...

III

-Bonjour, ne îmtâmpină o servitoare, apoi ne invită în salon și dispăru.

Camera era scăldată de razele cărămizii și fiecare perdea albă, ușoară, plutea fantomatic în adierile reci. Întreaga casă era decorată din belșug, dar sumbru, simplu, într-o armonie bicoloră neutră.

-Marie!, Marie, Dumnezeule, unde ești? se aude de pe casa scării, undeva în dreapta holului larg de la intrare.

-Aici, madame, auzim vocea chițăită a servitoarei.

-Trebuie neapărat să trimiți pe cineva la droguerie. Iar s-a terminat trinitrina, excrocii! tună doamna casei, acompaniată de boncănitul pantofilor pe scara veche de lemn scârțâitor. Cer o pălărie de galbeni pentru nimic, zău! Nici o săptămână nu-mi ajunge. Coțcarii!

-Inima, madame Popesco? i se adresă ceremonial Hilliard, când intră în salon.

-Bonjour, mademoiselle. Din păcate, într-adevăr... făcu o pauză, apoi se învioră: Dar ce bine că ați sosit! Și totuși, nu e boală mai grea ca doliul, urmă ea pășind spre salon, numai eu știu ce este într-un suflet de mamă, mademoiselle.

-Bien sûr! Condoleanțele noastre, rosti prietena mea cu o inflexiune grațioasă, afectuoasă în glas.

Madame Popesco ne invită pe canapelele din salon și ceru să se aducă chec și cafea, licoare refuzată amabil de Lady Hilliard, dar pe care eu o primesc bucuros, în ciuda englezului revoltat din mine. După câteva minute sosesc toate și sunt așezate pe o măsuță de sticlă, lângă un gherghef neterminat. Ca să facă loc tipsiei, milady ridică lucrul, analizând migala țesăturii.

-Cine mai locuiește cu dumneavoastră, dacă îmi permiteți? întrebă aceasta brusc.

-Casa este a mea..., dar locuiesc aici ginerele meu, nepoata mea, adică vara Madelinei și încă un băiat, student, face pregătire cu Lescan, pentru facultate, soarbe zgomotos din cafea. Îl ținem în gazdă de un an, e din provincie.

-Dar servitorii?

-Am o singură însoțitoare, dar am încredere deplină în ea. Nu ar avea niciun motiv, e bine plătită și prețuită aici. Trebuie să mă credeți, mademoiselle, e evident! își pierde răbdarea și așează cana pe farfurioară, apoi explică raional: Fata mea e găsită moartă în camera conjugală. Aflu apoi stupefiată că fiica mea își înșela bărbatul și avea teamă că acesta o bănuia. Ei, dar ce-i inima de femeie pe lângă sufletul crud de bărbat! Gelos, nenorocitul o ucide. Și nu numai gelozia, mademoiselle, ci și averea joacă rol de ispită! adăugă ea livresc. Toții banii erau ai ei! El nu avea niciun șfanț al lui.

-Erați apropiate? întrebă Hilliard calm.

-Foarte! Dar niciodată nu am fost de acord cu mariajul acesta al ei. Trebuia să fi luat pe cineva din lumea noastră, nu un profesor oarecare...

-De unde ați aflat de adulter? continuă milady, imperturbabilă în fața sprâncenelor pe care le ridicase cu abordarea sa mereu indiscretă, dar care pe mine totdeauna mă fermeca.

-De la Ilinca, nepoata mea.

-Nu credeți, totuși, că fiica dumneavoastră chiar s-ar fi putut sinucide? întreb eu la urmă.

-Nu, nu… Cu siguranță nu.

La cererea noastră, madame Popesco relatează evenimentele fatidicei seri. Așa cum anunțase și cotidianul, tânăra Madeline fusese găsită de soțul său pe podeaua camerei conjugale, noaptea trecută, cu un cuțit înfipt în inimă. O anume scrisoare, descoperită în biroul din cameră, ce îl avea drept destinatar chiar pe consortul răposatei, ar fi fost motivul sinuciderii.

Lady Hilliard, însă, nu era impresionată de răvașe de amor sau intrigi dramatice, ci căuta ceva mult mai domestic, precum cina servită la conac în seara de dinainte:

-În seara aceea am mâncat cu toții în sufragerie. Am servit antreuri și celelalte, iar desertul l-am luat în salon, alături de ceai. M-am scuzat înainte de desert, îmi pătasem rochia. M-am schimbat și am revenit.

-Permiteți, interveni milady, cum erați îmbrăcată, madame?

-Avusesem o rochie virnil la masă, apoi m-am schimbat în ceva mai lejer, o rochie de mătase grena, așa îmi amintesc.

-Merci beaucoup, madame și fiți courageuse! o îndemnă milady cu empatie pentru victimă, căci, deși răceala sa profesională era necesară raționamentului, maiestuoasa detectivă avea o inimă caldă, iar profesia sa se datora cu desăvârșire acestui fapt.

Madame Popesco ne părăsi îngandurată. Retrăirea clipelor atât de domestice dinaintea tragediei o afectase vădit, așa că iși ceru scuze și se retrase în odaia sa.

-Mon cher, avem de lucru, spuse Hilliard revenind către mine. Oare ai putea să mă însoțești și de data aceasta? Trebuie negreșit să facem rost de scrisoare.

-Răvașul de amor?

- Évidemment, replică dama, lipsită de răbdare, virtute care părea a ieși la suprafață doar pentru enigmele pe care i se cerea să le rezolve. Trebuie să îi face o vizită inspectorului Dacc.

-Votre souhait est mon commandement, mademoiselle.

-Ah, mon cher Thomás, îmi rosti milady numele cu un accent franțuzesc strident, dar încântător, nu este cazul să te alinți. Ce are a zice englezul din tine? Trebuie să îi rănești sentimentele profund cu astfel de cuvinte!

Îmi surâde complice, iar eu aleg să domolesc un zâmbet larg, potrivindu-mi nodul cravatei. Astfel de ștrengării venite din partea distinsei prezențe feminine mă topeau și îmi adânceau admirația pentru misterioasa mea prietenă.

Ieșim în bulevard, unde opresc un taxi, iar în câteva minute ajungem la reședința cunoștinței noastre. Suntem primiți rapid de un valet, apoi conduși către bibliotecă. Inspectorul Dacc mă salută, apoi sărută mâna damei. În ciuda alurii sale respectabile și a ținutei impecabile, un anume quelque chose șiret se distingea în privirea sa sticloasă.

-Cu ce te pot ajuta, draga mea? întrebă zgomotos bărbatul, întorcându-se cu spatele și așezându-se pe un fotoliu de piele de culoarea caramelului.

Sala de bibliotecă a inspectorului avea un aer cu adevărat regal, cu rafturi masive din mahon și grinzi ce încingeau frescele tavanului. Parcă însuși Regele donase din planurile arhitecturale ale palatului său nou de la Sinaia pentru această încăpere dedicată volumelor.

-Am nevoie de dumneata, monsieur Dacc... privi spre podea, apoi direct în ochii inspectorului, rămânând în pragul ușii. Într-o chestiune de amor.

-Ha! De nu m-aș pomeni naș la nuntă! aproape strigă, apoi râse zgomotos. Felicitările mele, Shaw! Cine s-ar fi gândit că tocmai un student are a fi acul cojocului Ellei Hilliard! adaugă apoi iar către ea: Nu ești atât de imposibilă până la urmă, nu-i așa?

De-a dreptul oripilat de grosolănia inspectorului, deshid gura, pornit să cer respectul cuvenit prietenei mele. Aproape imediat, însă, simt subtil mâna acesteia pe încheietura mea, semn vădit că Lady Hilliard nu era nici surprinsă, nici jignită de comportamentul bărbatului. Ba chiar zâmbi ușor, pretinzându-se amuzată de comentariul de prost gust.

-Oh, monsieur le inspecteur, mereu ați avut așa un spirit ludic! N′est pas? mă întrebă ea îm spiritul jcului. Dar mă tem că ați intepretat cu totul greșit…

Milady nu era și nici nu fusese vreodată femeia care să joace după viola oricui altcuiva decât a propiei conștiințe; cu atât mai puțin a unui bărbat. Însă la nevoie, dama se preschimba într-o amețitoare șerpoaică, folosindu-și metoda și iscusința în oratorie, dar mai ales în persuasiune, precum un clește intangibil, ca de mătase, care te constrângea pe nesimțite, de mai că aveai să-i și mulțumești pentru onoare. O priveam în acțiune cum aș fi privit năucit un derviș rotitor.

Inspectorul afișă o falsă dezamăgire, apoi o îndemnă inutil să continue. Cu o eleganță și mândrie nepăsătoare, aceasta continuă:

-Sunteți familiarizat cu așa-numita Sinucidere de pe Calea Victoriei.

-Ah, da, biata fată... Mare păcat! gesticulă afectat.

-Doamna Popesco are un acuzat, totuși, precizez eu.

-Ei, mare socoteală! Soacrele, doar știți... Nu le intri niciodată în grații. Rar lucru, oricum, mariajul fericit!

-Credeți o biată fată capabilă de așa ceva?

-Dumneata nu pricepi ce este gelozia din amor, tinere. Când ceva îți este luat, acel lucru devine neprețuit, oricât de neînsemnat ar fi fost până atunci.

Hilliard aprobă ușor, muțește, absentă.

-Îmi permiteți? întrebă dama apropiându-se de biroul de stejar pe care stătea deschisă chiar scrisoarea cu pricina.

Inspectorul gesticulă leneș. Mă apropii și eu, întrebându-mă de ce fusese detectiva noastră atât de sigură că avea să găsească aici răvașul. Amintindu-mi, totuși, că lipsa de tact merge mână în mână cu indiscreția, îmi răspund singur la întrebare.

Lady Hilliard rămâne tăcută preț de câteva minute, aplecată asupra scrisorii, apoi lăsă să cadă o unghie lăcuită discret pe colțul stâng, gol, al foii și bătu ușor. O privesc încurcat, fără a putea prinde detaliul care, însă, ei îi părea țipător.

Ieșind din reședința inspectorului Dacc, milady îmi aruncă o privire atotștiutoare peste umăr.

-Moralitatea ta este admirabilă, mon cher, dar raționamentul... Enfin, să dăm vina pe sentimentul adolescentin, îmi prezentă un zâmbet galeș, umilindu-mi dulce, din nou, pasiunea pe care știa atât de bine că i-o port.

IV

A doua zi, de dimineață, perspicacea mea prietenă decide că a venit timpul să-i facem o vizită ultimei persoane despre care știm că a văzut-o pe tânăra Madeline în viață. Vara acesteia, domnișoara Ilinca Vladescu se mutase din conacul familiei, în urma tragediei, într-un apartament mai jos pe stradă, departe de ororile care o marcaseră atât de mult.

Suntem întâmpinați chiar de aceasta, cu o privire bănuitoare.

-Cine sunteți? suntem întrebați înainte de a fi lăsați înăuntru.

Tânăra fată semăna izbitor cu mătușa sa, dar trăsăturile crude încă îi încălzeau chipul, rotunjind-ul. Câteva șuvițe răzlețe îi îmbrățișau pomeții, înroșindu-i.

-Bonjour, mademoiselle, je suis Elle Hilliard, et mon ami ici, Thomas Shaw.

-Hilliard... detectiva?

-Précisément.

Ușa se deschide încet, apoi suntem invitați să ne așezăm într-o mică sufragerie prost luminată, cu perdele fără soț și perne de canapea prost asortate. Locuința părea că aparține unui student chefliu, care rareori mai dădea și pe acasă.

-Nu mai am încredere decât în mine zilele acestea, înțelegeți... se scuză ea, fără a ne da, cu adevărat, de înțeles și pentru ce anume.

Milady îi zâmbi scurt, apoi îi adresă întrebările obișnuite.

-Dumneavoastră ați vorbit ulima oară cu mademoiselle Madeline, n′est pas?

-Într-adevăr. După cină am mers la ea în cameră. Se simțea rău și m-am oferit să stau puțin cu ea, să o ajut.

-Et votre mère?

-Pardon?

-Mama dumneavoastră ne-a spus că v-a părăsit pentru câteva clipe, după cină.

-Ah, da, așa este! A urcat la etaj și a revenit în scurt timp. Nu știu să vă spun de ce, madame.

Aprobăm muțește, gânditori, căutând un înțeles tainic.

-Dumneavoastră pe cine bănuiți? întrebă deodată, tăios.

-Nu îmi doresc să acuz pe nimeni, madame, (iar aici detectiva făcu o grimasă personală, care îi colora totdeauna chipul atunci când se auzea îmbătrânită de acest cuvânt), Dumnezeu să-i aibă în pază pe toți! Dar iertat să-mi fie, precis a fost mâna canaliei ăluia de bărbate-su! Hidos om... Măcar de-ar putrezi la prizon! termină domnișoara Vladescu precipitată.

Ne ridicăm apoi și ne retragem.

***

-Aprigă domnișoară! exclam eu, ieșind în bulevard, apoi fac câțiva pași alături de ea. Nu trece mult timp și curiozitatea începe să mă roadă: Nu îl bănuiți pe soț, milady? Totuși, dovezile par toate împotriva sa... bag eu bățul prin gard.

-Instinctul, mon cher, este mai presus de orice. Iar al meu este precum al unui copoi, concluzionă dama cu o îngâmfare fermecătoare.

Mă trimise acasă la scurt timp după accea, motivând că are câteva treburi de rezolvat în oraș. Mă conformez, iar pașii damei nu se aud pe scara interioară până la miezul nopții.

V

-Așadar..., rup eu tăcerea dimineții pe un ton jovial, intrând în salon, ...o plimbare nocturnă?

-Mă îndoiesc, mon cher, că este necesar să îți ofer vreo explicație, îmi răspunde ea rece, dar fără vreo urmă de răutate.

Erau ocazii, de câte ori dama era profund cufundată în propriile gânduri, când politețurile burgheze îi părăseau cugetul și ținea să amintească tuturor celor din jur autoritatea de care dispunea. Deși părea o femeie simplă după vorbă, dar niciodată după port, Lady Hilliard își cunoștea cu prisosință valoarea intelectuală. Și slavă Domnului că orgoliul său era suficient de încăpător pentru toate realizările sale!

-Ce aveți în plan? întreb, uscându-mi fața cu un prosop în fața oglinzii de toaletă.

Focul ardea în șemineu pentru prima oară anul acesta. Afară, nori ca de cărbune amenințau cu furtuni epopeice.

-Ceva lipsește.

-Cafeaua?

-Pour l’amour de Dieu, mon cher! își dă ochii peste cap. Ai auzit ceva de acel misterios student? Cel mentorat de monsieur Lescan...

-Nu...

-Întocmai! A fost menționat ca recuzită, simplă figurație. Iar ceva îmi spune că nu este atât de neînsemnat...

-Bănuiți un copil, milady? Dar asta nu are niciun sens.

-Dar tu? Ce este mintea de student, mon cher?

-Vorbiți ca și cum dumneavoastră ați fi mai departe de o fată de școală...

Surghiuni repejor un zâmbet, apoi adăugă scăzut:

-Am părăsit băncile facultății acum ceva timp, mon cher. Iar tu trebuie să ții minte că nu anii îmbătrânesc un om.

Vorbe goale în vânt, bineînțeles. Multe fete tinere și-ar fi dorit frumusețea acestei dame, iar ea ar fi fost curtată de gentlemani de toate vârstele, dacă ar fi fost doar un chip curat. Ce bine îmi părea că nu era!

-Astăzi, mon cher, am să știu, afirmă ea clar, bătând o dată din palme. Știu că am să știu. Dar este vital ajutorul tău!

Se ridică și se apropie de mine.

-Ce mână un tânăr la o asemenea faptă? Care este motivul absolut?

-Nu cred că aveți nevoie de răspunsul meu, milady, o privesc fatal, crunt, știind că deschid ușa unui dulap al scheletelor. Dumneavoastră știți, mai bine ca oricine de ce...

O văd cutremurându-se în fața mea, regretând momentul în care, dărâmată, și-a permis să se dezgolească atât de mult, cât să-mi arate ce sălășluiește dincolo de ochii săi ageri și de mintea sclipitoare. Povestea acestei femei încântătoare este pentru altă dată, dar acum, în ochii ei îndurerați, întrezăream adevărul. Iar ea, la rândul ei, descoperi prin durerea amintirii, că știe.

-Trebuie să discut cu monsieur Lescan immédiatement, porni furtunos, dând uitării orice sentiment grotesc de personal, lăsând entuziasmul adevărului să o inunde complet.

-A, mon cher? mă strigă în timp ce mă încălțam.

Ridic privirea.

-Ai un nasture deschis la cămașă.

VI

Chipul domnului Lescan era curat și mândru, dar frumusețea tinereții era umbrită de durere. Ochii îi erau verzi, dar goi, ținuta robustă, aplecată de doliu. Arăta ca un om care îmbătrânise peste noapte cu douăzeci de ani.

Petrecuse ultimele zile în biroul său, la etajul conacului, pe același fotoliu pe care ședea și acum, inert. Încăperea, deși odată ordonată fără îndoială, zăcea acum în haos: bucăți de hârtie alunecau dezordonate de pe birou, perdelele erau trase, fără a mai primi vreo rază de lumină, o sticlă de whiskey american deschisă, deși goală, parfuma întreaga încăpere.

-Îmi pare nespus de rău pentru pierderea dumneavoastră, monsieur, începu milady.

-Mademoiselle, lăsați formalitățile deoparte... spuse acesta răgușit. Știu de scrisoare și de presupuneri. Da, averea era a ei, dar, Domnul mi-e martor, eu știu cu cine m-am însurat, continuă iritat. Și mai ales de ce, nu ridică privirea, dar accentuă cu dicție ultimele cuvinte.

-Eu nu fac presupuneri, doar pun întrebări, îl informă ferm dama. Vă rog, găsiți puterea să mă ajutați să-l prindem pe vinovat.

-Eu nu depun mărturii. Nu am să stau în fața nimănui să dau explicații.

-Dovezile împotriva dumneavoastră sunt copleșitoare. Aveți să fiți arestat până la ora cinei.

-Și ce-are a face? Ce e o viață de singurătate? ridică tonul pe neașteptate. Ce va veni, are să vină. Nu mai am frică de nimic...

Hilliard ascultă cu mare băgare de seamă, deslușindu-se în fața ei, parcă, o cu totul altă limbă.

-N-am să vă mai deranjez. Merci pur votre temps, monsieur.

Hilliard închide ușa în urma ei și oftează zgomotos.

-Ce nenorocit! exclam eu furios. Tot el să fie revoltat după ce a omorât biata fată! Se ascunde ca un laș și nu recunoaște nimic. Pramatia!

-Lipsa ta de raționament nu contenește să mă surprindă, mon cher, îmi repetă, apoi face o pauză și adaugă: Trebuie să adunăm pe toată lumea. Trimite după mademoiselle Vladescu de îndată.

Lady Hilliard este tulburată și frustrarea i se citește în ochi.

-Ar fi trebuit să știu. Dar nu se potrivește... șoptește, apoi coboară scările apăsat.

VII

În după-amiaza aceea, întreaga familie este așezată în salonul mare, pe canapelele pufoase de catifea închisă la culoare. Lady Hilliard măsoară încăperea dintr-o parte în alta, cu pași grei. Așteaptă pe cineva. Iar acel cineva intră numaidecât în încăpere.

-Monsieur Albert, n′est pas? L′étudiant...

-Bună ziua! răspunse studentul echilibrat.

Luă loc lângă domnișoara Vladescu, aruncându-i o privire caldă, care îmi permite să ghicesc o pasiune tinerească tainică. Hilliard îmi șopti:

-Văd că ai remarcat... gesticulă subtil către pereche.

-Iubirea adolescentină... continui eu fraza.

-Parbleu! Mon cher, nu pricepi încă?

Se întoarce către familie și se apropie de student, apoi, fără a-l slăbi cu privirea, îi șoptește:

-Data se scrie în colțul stâng al scrisorii...

Apoi se îndepărtează și li se adresează din nou tuturor.

-Mesdames et messieurs, anunță aceasta ceremonial, dar este imediat întreruptă de un strigăt:

-Da, așa e! Eu am fost, eu am scris-o! De unde era să știu că idiotul o să o omoare? turui cu o grimasă tânărul Albert, eliberându-se parcă de o infernală povară.

Tânărul se ridică de pe fotoliul așezat lângă sofa, dărâmându-l.

-Cine să o omoare? întreb eu pierdut, întorcându-mi privirea către Lady Hilliard.

-Silence, s’il vous plaît! își afirmă autoritatea detectiva.

Cunoscând-o, știam că orice zgomot haotic o tulbura teribil și îi încețoșa mintea sclipitoare.

-Știu, mon cher, spuse aceasta compătimitor, privindu-l iar pe student. Și de aceea, poți pleca. Treaba mea s-a terminat aici. Sir Thomas...

O priveam uluit, punându-i o mie de întrebări, închesuite într-o singură privire. Am urmat-o, cu toate acestea, prin ușa grea de fier, absorbit de această prezență misterioasă, de enigma care rezolvă enigme.

La poarta din față a conacului așteptau supuși trei agenți.

-Au revoir, monsieurs, îi salută Hilliard scurt, ieșind din grădină.

Cei trei intrară în urma noastră, iar evenimentele următoare îmi rămaseră necunoscute.

***

În seara aceea, Lady Hilliard se așeză, ca întotdeauna, lângă șemineul din salon. Camera mea se afla un etaj mai jos, în aceeași clădire, însă curiozitatea mă împiedicase să mă retrag. Liniștea mă tortura încet, iar propria-mi minte nu părea că dorește să colaboreze cu mine pentru a rezolva misterul de unul singur.

-Trebuie să recunosc că sunt un om rău, mon cher, rupse ea tăcerea de plumb.

-Pardon?

-Mi-a făcut plăcere să te văd punându-ți mintea la contribuție. Dar cred că te-am chinuit destul. Așadar... se așeză mai bine și mă țintui. Ce ai descoperit, mon cher?

-Spre rușinea mea, milady, nu prea multe, o informez, așezându-mă pe fotoliul alăturat. Știm că băiatul a scris scrisoarea de amor găsită la domnul Lescan. Dar nu înțeleg... Aș fi putut jura că îi făcea ochi dulci domnișoarei Vladescu.

-Chiar așa... Ei, mon cher, lasă-mă să îți relatez evenimentele fatidicei seri.

Se intoarse către mine și continuă cu un aer savant, dar care, până la urmă, i se cuvenea cu vârf și îndesat:

-Are loc cina în familie. Cu toți iau parte la masă, iar la final, madam Popesco se scuză și își schimbă ținuta. Ceilalți se mută în salon pentru desert și ceai. Madame se întoarce, petrec următoarele ore împreună, până ce mademoiselle Madeline acuză o stare de rău, de vină fiind, evident, scrisoarea pe care o descoperise în acea zi. Mademoiselle Vladescu o însoțește și îi oferă un pahar cu apă, dar cel mai precis ar fi să spunem otravă.

-Cum otravă?

-Ei, nu tocmai otravă. Trinitrină. Din flaconul doamnei Popesco. Vezi tu, o doză de medicament, nu face niciun rău, ba dimpotrivă!, dar zece... Trinitrina devine o otravă mortală. Și totuși, mademoiselle Madeline nu a avut timp să devină victima unei crime. Profund îndrăgostită de soțul său, trădarea o aduce la gestul extrem: își înfige pumnalul consortului în inimă...

-...pentru că aceasta era cea de-a doua persoană care ar fi putut avea acces la pumnal... completez eu uluit. Dar cum ați știut de otravă?

-O, haide! Asta era chiar ușor de ghicit! gesticulează dramatic. Mai ții minte.., cum ai numit-o oare?, ah! plimbarea mea nocturnă? surâde cu subînțeles. Am fost la conac; am pretins că uitasem ceva în salon și am verificat camera doamnei Popesco. Flacoanele erau amestecate, capacele puse greșit, cel verde la flaconul roșu și invers.

-Și ce are a face? De unde știm că nu le amestecase chiar ea?

-Pentru că o damă cu vederea suficient de bună să coasă un gherghef fără pince-nez, nu ar amesteca flacoanele. Amintește-ți doar ordinea cromatică a conacului Popesco, face o pauză și privi lung focul mocnit. Vladescu a fost, afirmă brusc, cu greutate, cu o calmitate stranie.

-Verișoara? întreb, neștiind ce aș mai putea articula.

-Ea a vrut să o otrăvească. Și dacă ar fi murit biata fată otrăvită, ar fi păscut-o spânzurătoarea. Dar fie doza nu a fost de ajuns, fie nu a mai avut timp să acționeze. S-a sinucis doar la câteva minute. Mademoiselle Vladescu avea să se întoarcă în scurt timp și să înceapă piesa de teatru. Dar imaginează-ți surpriza de pe chipul său când și-a găsit verișoara cu un pumnal înfipt în inimă, alături de soțul său îndoliat, cel care a și dat alarma de altfel.

-Dar cum?

-Adevărul stă în detalii, mon cher! Îți mai aduci aminte vizita noastră la mademoiselle Vladescu? Chez elle era un dezastru! Toate culorile aruncate pe pereți... Terrible! oftă ea afectată. Și nu numai asta, dar mademoiselle a omis un detaliu vital în reconstituirea ei: nu a observat nicio schimbare după plecarea damei Popesco. Și de ce? Pentru că la cousine nu vede cu-lori, silabisă ea pentru un efect cât mai scenic.

-Vai! E daltonistă!

-Întocmai, mon cher, consimți mulțumită.

-Așadar, Vladescu și-a otrăvit verișoara, dar inutil, căci Madeline avea oricum să se sinucidă, din cauza scrisorii. Și mai știm că scrisoarea era scrisă de student, recapitulez eu, fără a înțelege mare lucru.

-Presupun că încerci să descoperi un raison, n′est pas? Ai intuit corect legătura dintre mademoiselle Vladescu și tânărul Albert, dar nu este ceea ce pare. Vezi tu, la cousine a fost șireată. S-a folosit de pasiunea studentului. Pasiunea pentru Madeline...

-Madeline? Dumnezeule...

-Un tânăr ușor de influențat precum monsieur Albert poate fi foarte ușor convins să scrie o scrisoare din partea unei presupuse amante care pretindea atenția lui monsieur Lescan. Un singur detaliu i-a dat de gol...

-Data! mi se măresc ochii. Studentul a scris data în colțul greșit al paginii. Dar de unde ați știut...?

-Hârtiile aruncate pe biroul lui Lescan erau lucrări pentru facultate, scrise de Albert la orele de pregătire. Toate datate prost.

-Incredibil... Nu conteniți să mă surprindeți.

-Au a scrie ziarele suficiente laude, mon cher.

-Agenții au arestat-o probabil deja pe mademoiselle Vladescu. Dumneavoastră i-ați chemat, nu-i așa?

-Ei, doar nu aveau să sufere vreo revelație fulgerătoare...

Flacăra pâlpâie violent în șemineu și un trosnet sonor anunță o moarte insignifiantă: un buștean sfărâmat de văpaie.

-Și totuși, ce v-a făcut atât de sigură de inocența consortului?

-Mon cher... coborî ea glasul ușor. Un om pierdut cunoaște un om pierdut.

Iar milady nu a mai trebuit să spună niciun cuvânt în plus. Am înțeles atunci că domnul Lescan, un profesor universitar, care trebuie să vorbească în fața a sute de studenți, să le deschidă mintea, să sădească noi concepte...; nu a putut scoate niciun cuvânt ca să se apere pe sine.

-Nu mai avea ce apăra, pentru că nu mai rămăsese nimic din el, continuă ea. Rare ori, mon cher, victima este, într-adevăr, cel ucis. Eu tind mereu să-i compătimesc pe cei rămași în urmă...

Și fără ca măcar să îmi dau seama, exact asta făceam acum. O compătimeam pe cea lăsată în urmă, știind că pasiunea mea nu va putea vreodată umple golul lăsat de tânărul veșnic zâmbitor din poza ascunsă în ceasul de buzunar argintat.

Ploaia bătea în fereastră, soarele apunea prematur, iar noi contemplam, în liniște deplină, focul mistuitor.

-Crima naște oameni noi, mon cher. Ai să auzi de mine de mâine, pe toate bulevardele. Acum, să lăsăm presa să bată... Spune-mi, ce mai scrie în ziarul acela al tău, englezesc?

-FIN-