.png)
Există ceva morbid legat de toamna mioritică. Felul în care moartea vegetală ne încântă, acel ceva dătător de viață în pieirea codrilor. Și acel ceva din frica noastră de a vedea lucrurile așa cum sunt, chiar și când acestea ne dau fiori... Pentru mine, lumea de mâine stă ascunsă undeva departe în trecutul omniprezent. Fapt pentru care povestirea ce urmează este arhaică, poate chiar mitologică, dar continuă și în prezent, căci lumea de mâine nu înseamnă robotică și mașini zburătoare, lumea de mâine nu este despre progres și revoluție, ci despre vechi, despre tradițional, despre ceea ce reușim să păstrăm neatins, să conservăm, dacă doriți, într-un muzeu al cunoașterii și originii, independent față de timp și timpuri. Poate mâine vor fi roboți, dar oamenii încă vor iubi, vor simți, vor pierde și, vrem, nu vrem, vor locui, încă, în case de chirpici, nu din sărăcie, ci din dorul de un acasă cald, dintr-o melancolie părintească care va fi transmisă iar și iar... Pentru că toate acestea ne fac, de fapt, să fim oameni.
Într-un viitor îndepărtat, caracterizat de o cosmopolită și tehnologizată societate, mult peste imaginația noastră, într-un soi de laborator improvizat, o mână de oameni se foiau dintr-o parte în alta, pregătindu-se de ceea ce părea a fi un drum tare lung. În costume albastre, solzoase și perfect etanșe, cu mici crestături ici-colo, părea ca se pregătesc să inspecteze locul unui dezastru ecologic. Cu toate acestea, în ranițele lor nu îndesaseră vreo unealtă argintie, nici vreo armă futuristă, ci doar stilouri și caiete. Ar fi putut folosi, probabil, tablete, sau cine știe ce alte dispozitive complicate, însă ei aleseseră bătrânul pix și clasica hârtie.
Nu după mult timp își luară zborul, într-un elicopter blindat ca pentru război. Brățările de la încheieturile savanților semnalau o creștere majoră a pulsului, însă după
câteva ore bune de mers, cu toții știau că misiunea lor este mult prea importantă pentru a fi abandonată.
Și iată că și ajung, într-un final, la misterioasa destinație, încadrată de un dom uriaș, precum un scut electric: un biet sat. Da, un sat oarecare, cu ulițe prăfuite și case încărcate de colb și ceață. Cei cinci cercetători, cunoscuți în societatea din care provin drept Vânători de lume veche, pășesc atent pe pământul atât de străin lor. Unul după altul, înaintează până la vatra satului, unde o femeie nici bătrână, nici tânără, toarce la poarta propriului gard. Nu pare în niciun fel tulburată de apariția personajelor în costume ca din piele de pește. Cei cinci se așază tăcuți pe banca de lemn. Costumele lor sunt special construite astfel încât să nu deranjeze niciun fir de nisip din mediul pe care îl vizitează.
Niciunul din ei nu atinge femeia, nici nu rostește vreun cuvânt, însă aceasta tușește puțin, își lasă lucrul și începe a povesti. Fiecare savant ia notițe pentru ca, atunci când femeia se va opri din povestit, să fie siguri că au captat până și cel mai mic detaliu al istoriei. Peste un ceas, femeia tace și își reia lucrul. Echipa pleacă, strângând notițele, luând cu ei orice mic detaliu perturbator.
Vedeți voi, acești Vânători de lume veche, cum erau numiți, aveau un rol foarte important în viitorul din care proveneau. Ei vânau frânturi de tradiție, ziceri, istorii, asistau la hore, la șezători, culegeau și cele mai mici picături de informație și le duceau cu ei, în lumea de mâine. Toate acestea pentru ca omul să poată știi mereu de unde se trage, să știe ce a fost, pentru a ghici ce va deveni. Aceste instantanee istorice ajungeau în muzee și în expoziții. Singura condiție în a obține aceste frânturi culturale, era ca mediul din care sunt extrase să rămână neatins, așa că puținul rural rămas a fost conservat de tehnologie, păstrat intact, ca în niște clopote de sticlă.
Câte amintiri, zâmbete și lacrimi nășteau ele! Ce enigme ridicau în sufletele oamenilor care credeau că au dat uitării acel trecut! Ce tremur va aduce, probabil, în inima lumii de mâine, chiar această istorie, povestită de femeia ce torcea lână...
Astfel că, vă voi povesti și eu, fără să schimb vreun cuvânt, istoria aceasta:
„Într-un sat care n-apare pe harta nimănui și de care nu s-a auzit prin nicio parte, într-un colț de uliță, în dosul unei ogrăzi, sălășluia o casă de chirpici crăpat până în măduva oaselor, cu olane gălbejite și arse de ghețuri, pe care le găseai mai degrabă aruncate prin grădină decât înfipte pe acoperământ. Iar în mijlocul acestora toate, o babă cu la fel de multe țigle rămase pe casă pe cât avea chiar propriul său cămin. Oarbă și surdă, cu un toiag cât toate zilele, stătea pe un butuc de lemn, scobit cât să servească drept șezut și bătea din bastonul cela de când a fost lăsat pământul.
Bătea, ea știa cum și de ce. Unii o strigau Dochia, căci aveau frică de dânsa ca de Necuratul însuși și când bătea baba mai tare în lemn, atunci se înfoiau focurile vii, se crăpau ulițele, iar un fecior fugea-n pustie, fără să mai afle vreodată cele părintești, dispărând fără urmă, pe vecie...
Alții o numeau Paraschiva, căci asemuiau descântecele babii cu miracole și se închinau la dânsa ca la o icoană ștearsă de greutățile traiului omenesc.
Tăcea baba. Nimeni nu-și putea aminti cum suna graiul său, căci puținii care-l auziseră erau de mult țărână. Dar ea vedea, vedea cu mintea și auzea, cu degetele-i zbârcite de tremurul toiagului, în șapte zări. Pe toate le știa de la corbi și de la iederă, de la crivăț și din nourii grei, pe care îi chema și îi lăsa precum cântau pe timpuri solomonarii. Cine să știe, poate chiar și dânsa era din rândul lor.
Însă precum tăcea, așa și râdea baba înlăuntrul ei de mintea oamenilor și, lăsându-și pleoapele grele peste cuvintele lor, făcându-se iară liniște, îl putea simți din nou pe el... Simțea ochi negri, buze tinere, brațe vânjoase și piept mândru de fecior crud, înalt și spetos. Iar acestea toate îi otrăveau bătrânețile...
Și își striga baba muțește alesul, care luase drumul codrilor de amar de vreme, lăsând-o goală de suflet și de minte... Și blestema pe fetele tinere să fie văduvele feciorilor pierduți, să-i poarte crucea ce-o ducea și ea de zeci de veacuri jilave și gri.
L-a iubit, o! l-a iubit atât de mult... Îl văzuse prima oară pe ulița satului, pe când era fată de măritat și avea pielea albă și netedă și era trupeșă și pețită de douăzeci și nouă de feciori de boieri. Niciunul, însă, ca al său. Iară feciorul nu putea nici el a-și ține privirile de la dânsa.
Așa, deci, făcură nuntă, adânc în codrii morți, printre fiarele nopții, fără să îi știe nimeni sub lună. Iar când află muma miresii cele înfăptuite fără știință și binecuvântare părintească, pe loc căzu și o îngropară, apoi, de inimă rea, căci dăduse fata ei douăzeci și nouă de feciori de boieri și averile lor, pe feciorul ielelor și-al corbilor...
Într-adevăr, nimeni n-ar fi putut spune niciun cuvânt despre fiul cela. Venise dintre brazi, fără neam și fără nume; așa încât i s-a spus Lupu.
Îl iubea baba pe Lupu ca pe ochii din cap, dar el nu a iubit-o niciodată, căci a luat-o de nevastă din mândrie și nu avea gând de gospodărie sau odrasle. Iar într-o zi, la final de Răpciune, a plecat în zori, când se înfierbântă pielea munților și negura-i de-un stat de om, de ning nourii și plouă în același timp.
A căutat baba pe alesul ei, ani întregi... Și i-a zărit o dată ochii negri și sticloși prin blana unui lup, iar ea a știut atunci ca el e acela și că iubea o ființă necurată, o stafie a pădurilor care o ademenise și îi întunecase mințile... Dar nu i-a păsat...
Iaca baba îmblânzește zările și descântă și plânge tot muțește după Lupu. Căci și-a dat sufletul, iar în loc să primească și ea, la rândul ei, un suflet, a primit un blestem, care o leagă de el pe vecie, care o condamnă să-l iubească veșnic, să trăiască veșnic, murind câte puțin...
Și chiar și în timpurile noastre, baba cheamă corbii și-i întreabă dacă n-au văzut cumva un lup negru ca noaptea, fără neam și fără nume, cu ochi negri și sticloși, hălăduind prin părțile aistea în taina nopții. Iar ei răspund că nu, mințind, căci au ajuns să țină la babă și să ocrotească ce a mai rămas din inima ei.
Dar într-un sat, dintre brazii răsuciți ai altui munte, iese un fecior și își alege cu mare grijă cea mai frumoasă mândră pe care o găsește. Și face nuntă, sub lună, iar fetei deja i-au fost luate sufletul și mințile. Apoi junele pleacă, în amurg de Răpciune, prefăcut în lup, spre alte ogrăzi încă tihnite, spre alt sat, spre alt munte, la o altă biată fată...”
*Eseu premiat cu locul I la concursul de creație literară „Lumea de mâine”, secțiunea proză scurtă, ediția 2021, organizat de Biblioteca Metropolitană București.
Comments